Mai, 7

E șase și telefonul nu mă lasă să mai dorm – dacă nu sună el, oricum sună Jinx, are ceasul intern mult prea bine potrivit. Ies pe terasă, cafeaua e exact cât trebuie de caldă, lumina e aprinsă și-i de mirare – cred că de-o lună nu mai era nevoie -, e întuneric, cam prea întuneric. Sunt nori vineții spre răsărit, ca niște bucăți de vată de zahăr, nu se aud păsărele, pisicile dorm, câinii parcă nici nu există.

Plecăm spre oraș; se întunecă ușor, dar vizibil. În centru parcă a coborât amurgul, întuneric, fulger, tunet, iar întuneric. Vântul se grozăvește, o pungă de pjp plutește lin, un pahar de cafea maro face spirale pe dalele portocalii.

Primele picături le simt când intru pe alee; ajunsă în birou, deja apa curge pe geamuri. De pe terasa blocului curg râuri prin burlane, vântul șuieră supărat, ploaia e o mare perdea antiinsecte, în șiruri egale și paralele. Grindină sunând ca nisipul în geam, vuiet, și mai întuneric, lumina clipocește, ups-ul se vaită odată cu ea.

Domnul meu încă n-a ajuns la serviciu, e oprit pe marginea drumului și mă sună să-mi spună că așteaptă să se domolească urgia – se plictisește, nici radioul nu se aude. Fulgere și tunete simultan, aleile sunt lacuri clipocinde, iarba e acoperită complet de apă, nici urmă de om pe stradă. Plouă serios, copacii se pleacă smeriți, miroase a pământ și-a vară, a apă și a promisiune de verde.

Prima furtună din an.