Cântând în stradă *

Îmi place să ascult muzică. Oricând şi oriunde am chef şi pot, dar nu orice. Şi, când îmi place, cânt. Ureche muzicală am, voce – parţial color, de-ajuns cât să identifice eventualul ascultător linia melodică pe care o lălăi. Uneori mă trezesc cu o melodie în cap pe care o cânt fie până seara, fie până mă agaţă altă linie melodică, de obicei din ceea ce tocmai am pe playlist. Nu-s receptivă, din fericire, la cântecele bântuitor-obsesive prezente la radiouri.
Uneori cânt cât mă ţin plămânii, dar în spaţii în care nu pot oripila urechile nimănui. De obicei însă cânt uşor, murmurat, pentru mine, cu versuri cu tot, melodii pe care le cunosc bine şi-mi plac. Acasă, la birou, pe stradă. Se mai întâmplă să văd că se uită lumea mirată, crezând că vorbesc singură, dar nu mă supăr: uneori chiar vorbesc eu cu mine, uneori chiar când sunt pe stradă, cu trecerea anilor însă din ce în ce mai rar.
Cântatul îmi place, are pentru mine valoare terapeutică, mă binedispune, destresează, deconectează şi pentru acestea eu cânt. Cânt de bucurie, cânt de tristeţe, cânt în singurătate, cânt în public, că, deh, cântu-i frate cu românul şi în aglomerările urbane codru nu mai e.
După-amiază de februarie, eveniment cultural în buricul târgului, stres, count-down-uri. Trag o fugă până la un centru foto să duc un film la developat, la modul propriu fugă, pentru că trebuia ca într-o jumătate de oră să înapoiem filmul şi aveam nevoie de pozele de pe el. Cum lucrurile se tot precipitaseră, mie în minte îmi bântuia Alice Cooper cu „Poison”. Duc filmul, aflu că va fi gata în timp util şi, fericită, mă îndrept pe aleea pietonală centrală spre sala unde se desfăşurau ostilităţile. Relaxându-mă parţial, încep să cânt în surdină „Poison”. Şi, cum cântecul merge bine cu dansul, mă mişcam într-un relativ ritm, ceva mai sacadat, gen joc de glezne slab. Din faţa mea, un individ cu privire tulbure şi gesticulaţie amplă venea hotărât în timp ce discuta cu el sau vocile din capul lui, nu ştiu exact cu cine, că parteneri reali nu avea. Mă vede, ezită, mă radiografiază şi-mi zâmbeşte recunoscător, la modul „e de-a mea”. Pe mine mă amuză situaţia, zâmbesc şi eu, apoi mă gândesc ce tablou magnific a fost pentru trecătorii din preajmă: doi nebuni, din sensuri diferite, care vorbesc singuri. Asta e.
La vreo două săptămâni, într-o zonă apropiată, tot în centrul oraşului, tot contra cronometru, dar nu cântam. Din faţă, o siluetă lungă venea cu paşi apăsaţi. Era tipul cu zâmbetul, dar acum avea privirea clară. Se opreşte, mă priveşte insistent, înclină aproape imperceptibil capul, îmi zâmbeşte a recunoaştere şi trece mai departe. Iar eu mă simt într-un fel: mă recunosc şi apreciază nebunii oraşului.
Asta însă nu mă împiedică să cânt în continuare pe stradă.

* Ca argumentaţie la întrebarea Laurei.