Schimb confort urban pe libertate rurală (73). Terapie prin foc, apă şi motani

Fascinant e focul, aşa viu cum e el, jucând în umbre pe pereţi. În bibliotecă, soba metalică e generoasă nu numai în căldură, ci şi-n sunet şi imagine. Acolo trosnetul de lemn umple încăperea iar dansul lin al flăcărilor se vede ca pe-un ecran; mă ţine lipită-n balansoar, mă uit la foc precum se uita Ana mea când era pruncă la peştii din acvariu. În dormitoare, sobele de teracotă nu par spectaculoase, dar dau o căldură delicată şi constantă. După ce sting lampadarul, sunetele unduioase şi lumina difuză ce joacă-n arabescuri pe tavan îmi dau o incredibilă senzaţie de bine, de linişte, de zâmbet cald.
Miruna a prins acordul fin la sobele din dormitorul nostru şi de la ea din cameră, că în bibliotecă e cu atât mai bine cu cât e mai multă vreme flacără vizibilă; Ana însă n-are decât buton de on, off e atunci când „cade curentul”: focul e gata când sunt folosite toate lemnele (ceea ce poate însemna că temperatura atinge şi 26 gr…); eu folosesc politica paşilor mărunţi şi de obicei nu dau greş, iar Răzvan numai ocazional mai aprinde câte un foc. Dar îi place.
Şi ploile de toamnă… Metodice şi responsabile, previzibile şi liniştite, cu glas îndulcit a poveste, de somn lin aducătoriu… Lumina vine de-afară difuz, ca filtrată printr-o perdea densă, şi-aduce un aer de linişte împăcată. Contururile-n casă sunt domoale şi-un cântec îngânat se insinuează dinspre acoperiş; picăturile cad monoton, ca o doină îngânată a cântec de leagăn.
Motanii dorm înşiraţi pe fotolii şi canapele; dacă îi mângâi întâi încep să toarcă, apoi încearcă să ţi se urce în braţe. Ţi se aşază răstignit în poală, oftează lung şi-apoi torc.
Ploaia se-aude pe acoperiş, pe pământ, curgând din burlane, flăcări trosnesc şi joacă pe tavan, pe pereţi, pe cărţile din bibliotecă, motanul toarce agale în braţe. MMX ca într-o margine de vreme.