Schimb confort urban pe libertate rurală (75). Raport de activitate v.1.2

Motanii noştri s-au schimbat considerabil.
Jinx s-a golănit, e pe de-o parte mai agresiv – mârâie, scuipă, dă cu laba dacă nu-i convine ceva -, pe de-alta e mult mai tandru. E singurul care caută în găleata de gunoi, are tehnică să o deschidă (e una cu capac şi pedală) şi se urcă unde nici n-ai gândi. Toarce acum într-o zi cât nu torcea la apartament în trei luni şi continuă să se joace ca un pui nerod. Urma de la zgarda cu clopoţei se mai vede vag pe gâtul lui, nu mai e mofturos la mâncare, acum orice plic e bun, orice conservă, nu numai Gourmet-urile, chiar şi carnea din mâncarea gătită merge dacă e pusă în castronul de unde mănâncă Figaro. Este expertul în comunicare, el ştie cum să-ţi arate ce vrea de la tine.
Zombie nu mai e la fel de gălăgios, nu mai fură (dar curios e cât încape şi vrea să vadă tot), însă e parşiv cu Figaro (îl provoacă şi, când Figaro ripostează, începe Zombelul să se vaite până vine Jinx să-l apere. Şi-apoi ţin’te bătălie între Figaro şi Jinx). Cerşeşte mâncare sau atenţie, cere la somn în camera Anei şi dacă îl bagă cineva în seamă „se trezeşte dragonul” – aşa zice Ana când pet-ul ei începe să „vorbească” şi nu se mai opreşte; plus că mister n-are potenţiometru, merge numai pe maxim. I se pare dreptul lui şi obligaţia noastră să-l răsfăţăm şi să doarmă pe raftul din bibliotecă unde sunt Gânditorul şi Femeia lui.
Figaro umblă continuu cu stomacul plin până la refuz, dar nu mai fură ca apucatul, nici nu mai doarme noaptea prin sat decât ocazional. Intră fără teamă în casă, nu mai fuge când se ştie văzut pe fotoliu şi nu mai dă iama în mâncarea câinilor. Urcă singur în braţele cui apucă, dar nu se supără dacă-l dai jos sau afară (cum face Jinx, care apoi e tare ofuscat).
Câinilor mari – Castor şi Polux - nu le mai ajung curtea şi grădina, când au venit la noi din cei 9 mp de la adăpost au făcut întâi febră musculară, apoi nu prea voiau să iasă din curte. Acum ar umbla peste tot, continuu, de-ar fi după ei. Mănâncă de toate, cu condiţia să le pun şi ceva tărâţe opărite, vin să ceară porţia uzuală de răsfăţ şi se joacă des. Dihania mică şi neagră Hades a devenit o jucărie gălăgioasă şi ubicuă, se distrează cu ce/cine apucă, iubeşte mingile şi e tare vigilentă la păzitul proprietăţii. Doarme unde are chef – eventual în viluţa lui Castor, călare pe proprietar -, încearcă să fure haine de pe sârmă şi vânează uşa de la bucătărie, doar-doar are şi el acces la mâncarea pisicilor. Încă are probleme când vede oameni străini şi oscilează între agresivitate explicită şi teamă discretă, în funcţie de omul care vine.
Curtea ne e plină de agitaţie veselă, casa – de somn acaparator de fotolii şi canapele, iar viaţa – colorată. Nu poţi fi trist când atâtea animăluţe prietenoase fac tot posibilul să-ţi intre în voie. Însă poţi fi uneori furios că se schimbă arhitectura curţii şi te-mpiedici de jucării, că e necesar să verifici bocancii înainte să te încalţi şi să scoţi mingiuţe din ei, că găseşti leşuri de rozătoare exact în faţa uşii de la bucătărie, dimineaţa, când încă n-ai băut cafeaua şi ochii nu-ţi sunt tocmai deschişi, că trebuie să te schimbi înainte de a pleca la serviciu pentru că blugii îţi sunt plini de lăbuţe cu noroi, că dispar obiecte din locul unde le-ai pus şi apar exact când nu mai ai nevoie de ele fie într-o căsuţă de-a băieţilor, fie în chioşc sau în cele mai nebănuite locuri. Dar şi pentru astea noi ne iubim pets-ii…