Schimb confort urban pe libertate rurală (158). Maguay, lemne, toamnă

E a doua vară când nu mă mai încântă plecatul fără de ţintă în concediu, când nu mi-e dor să bântui pe coclauri noi. Le prefer pe cele deja cunoscute, mi-e drag de locurile noastre, îmi place să stau în curte, cu accent grav pe statul în hamac cu un volum Polirom în braţe şi un motan negru lângă mine. Îmbătrânesc… mă „aşez”… mi-e linişte… Îmi place şi asta contează. Ce nu-mi place e că inevitabil după concediu începe serviciul, lucrările au aceleași termene de excuție – și au obiceiul prost să nu se facă singure -, iar asta generează o nesuferită lipsă de timp, ceea ce mi se întâmplă cu spor acum. Bonus – am și calculator nou pe care trebuie să-l fac să se înțeleagă cu perifericele vechi, să-l mobliez cu soft și să-l conving să se împace cu documentele din calculatorul precedent. Aici sunt de-a dreptul răutăcioasă, că tare mi-e drag calculatorul și plec acasă cu gandul tot la el. Dar cum presupun că Maguayul meu PowerStation* de la birou nu vă interesează (mă ofer să vorbesc în particoler cu amatorii), să revin la oile noastre schimbătoare de decor în casă.
După ce domnul meu a dat amorsa cu pistolul de vopsit și tare i-a plăcut, a încercat aceeași operațiune cu lavabila, dar n-a mai ținut (aviz amatorilor, tot trafaletul e la putere). Asta când a avut și el doi stropi de vreme, că se dau două mâini, între mersul la job care i-a umplut întreaga săptămână, inclusiv sâmbăta și duminica ce-au trecut. Locul de masă e aproape gata, mai are de pus R. faianță pe glaful de la fereastră, să mai facă ceva finisaje tot pe-acolo și să schimbe/dubleze geamurile. Eu am făcut cum mi-am dorit, așa că acum văd la propriu roșu în fața ochilor – așa e mobila, așa am și accesorizat. Confortul în locul de masă a sporit considerabil, totul e util-pragmatic, dar cam rece, mă găndesc la ceva care să încălzească zona.
A sosit și a doua tură de lemne pentru iarnă – fag divin mirositoriu - pe care băieții veseli au și tăiat-o cu drujba. Băieții veseli sunt țapinari, fii ai aceluiași tată, țapinar și el; sunt patru la număr, cu vârste între 20 și vreo 6 și 30 și vreo 4 de ani, înăltuți, drepți, viguroși și cam reușiți ca bărbați, cu mușchi cu fibră lungă, neostentativi. De astă dată au venit doar doi, dar tot drag mi-a fost să-i privesc la muncă. Am vorbit una-alta, mi-au spus că tatăl lor i-a dus la pădure de pe la 5-6 ani și m-au informat despre prețul zilei de muncă în sat, informație foarte utilă de altfel, că noi la „cât vreți dumneavoastră” dădeam oricum considerabil mai mult.
Apoi a venit nea Sandu – achiziția noastră ultimă și intuiesc eu neprețuită – și a spart lemnele incredibil de repede. Nea Sandu este proprietarul originar al pământului nostru, auzisem de el atâtea chestii de bine că tindeam să cred că-i doar un mit rural, o halucinație colectivă. Ei bine, nu e, e real, eficient, priceput al toate ale casei curții grădinii sau aproximativ, nu bea și, bonus, e un tip parolist. Cu acest prilej am aflat că lemnele verzi proaspăt sparte se lasă câteva zile la uscat, la soare, idee logică de altfel, care nouă nu ne-a trecut prin cap; în schimb m-am gândit singură să trec des printre lemne, să le răsfăț, să le adulmec, să răsfir rumegușul mirositor printre degete, că tare-mi place. Urmează stivuirea lemnelor în locurile dedicate, asta într-un viitor relativ apropiat, în funcție de chef, ploi, timp.
Vine toamna.

* Dacă încurc diacriticele, y cu z, mea culpa. De fapt nu-i numai a mea, ci și a Maguayului, cu tastatura lui cu tot, dar asta nu mă împiedică să-l iubesc.