Doar o oglindă

- Mă scuzaţi, puteţi să-mi împrumutaţi puţin oglinda dumneavoastră?

Mă opresc surpinsă; în faţa mea, un el la 35-40 de ani, decent îmbrăcat, cu un zâmbet uşor jenat pe faţă. Cu mine vorbeşte.

- Poftiţi?

- Oglinda dumneavoastră. Puteţi să mi-o împrumutaţi două minute, vă rog?

- Care oglindă?

- Oglinda de geantă. Sau de la pudră.

Mă încearcă un râs sincer; niciodată n-am avut oglindă sau farduri în geantă, cum n-am nici pieptăn, ruj, ojă ori trusă de unghii.

- Arăt eu a tipă cu oglindă-n geantă?

Tipul e descumpănit; mă priveşte sus-jos, jos-sus (e una dintre acele puţine zile din an în care sunt în rochie, graţie căldurii nesuferite, e vina mea că dau semnale false), se mută uşor de pe-un picior pe altul, evident stânjenit, apoi ia poziţia de drepţi.

- Ăăă... Păi orice femeie are o oglindă în geantă, nu?

- Nu. Daaar dacă vreţi vă pot oferi un cititor de carduri. Sau un cablu de date. Sau o şurubelniţă, un cutter, o lupă. Am şi-o ruletă mică, vreţi?

Cu fiecare cuvânt pe care-l spun lui i se apleacă uşor umerii iar mie îmi creşte amuzamentul.

- Am avut nevoie într-o zi de-o lupă...

Şi pufneşte în râs. Râd şi eu, privirile ne sunt senine, atmosfera se destinde, parcă nici nu mai e la fel de cald sub soarele de august.

- Mulţumesc, îmi trebuie doar o oglindă, mai încerc, o zi bună, sărumâna.

- O zi bună şi dumneavoastră. Şi spor!

Plec cu ţinută dreaptă, privind înainte, rochia-mi flutură pe lângă şolduri şi-n fluturarea ei îmi mângâie gleznele. Zâmbesc – uite cum poate cineva să-ţi însenineze ziua.

Şi nici măcar nu l-am întrebat la ce-i trebuia, în centrul urbei, la ora prânzului, în august, o oglindă. Fie ea şi de la pudră.