Am vrut în mod special să
ajungem la Kaliakra (și) pentru faptul că atât tata, cât și tatăl domnului meu și-ar
fi dorit să ajungă acolo, amândoi fiind naționaliști și iubitori de istorie
(Cadrilaterul). Ca la mai toate obiectivele turistice din nordul Bulgariei, e foarte
proastă semnalizarea, nici drumul n-aș zice că e strălucit. Am ajuns spre
amurg, era o vreme noroasă și-un vânt cuminte se insinua până la piele, prin
gecile impermeabile.
Capul Kaliakra este un
promontoriu din stânci calcaroase roșcate (în straturi orizonale, mai că arată
ca niște cărămizi), un fel de peninusulă/stâncă îngustă, avântându-se vreo doi
km în mare, pe o lățime de mai mică de 100 m. Sunt peste 50 de m din partea
superioară a stâncii până jos, la luciul apei (nu, nu e plajă; nici baie nu se
poate face), marea e incredibil de albastră, nu verde (de la contrast, oare?) și
toată zona este monument al naturii.
Cetatea a fost fortificată,
o bună parte dintre ziduri sunt restaurate, iar ruinele au panouri explicative.
Intrarea a fost liberă, dar muzeul închis, nu conta că era în timpul orelor de
program afișate; m-aș fi așteptat să fie și un far în zonă; n-am văzut, dar
sunt acolo un radar militar și o stație meteo.
În cetate erau niște miri
români, însoțiți de un fotograf și o doamnă mai în vârstă – m-am bucurat că și-au
dorit poze acolo. I-am cerut voie tinerei doamne să-i fac o poză, a fost de
acord, încântată (bătea un vânt... și ea era în rochie cu dantelă...).
Cum e la Kaliakra? În afara
faptului că simți cum calci pe istorie, peisajul e incredibil, senzația de a fi
acolo, la capătul pământului, sus, în bătaia vântului, cu marea-n dreapta,
marea-n stânga și-o fâșie înaltă de rocă între ele e copleșitoare și parcă ai
aripi.
2 comentarii:
Doamne !! Panza de păianjen! Cella Serghi...nu am fost Niciodată dar promit sa mergem și noi...și am să recitesc și cartea că deja am niste nostalgii.....
Mergi, Sanda! Zau merita.
Trimiteți un comentariu