Fugiți de-acasă, ediția septembrie 2019. 5. Capul Kaliakra

Am vrut în mod special să ajungem la Kaliakra (și) pentru faptul că atât tata, cât și tatăl domnului meu și-ar fi dorit să ajungă acolo, amândoi fiind naționaliști și iubitori de istorie (Cadrilaterul). Ca la mai toate obiectivele turistice din nordul Bulgariei, e foarte proastă semnalizarea, nici drumul n-aș zice că e strălucit. Am ajuns spre amurg, era o vreme noroasă și-un vânt cuminte se insinua până la piele, prin gecile impermeabile.

Capul Kaliakra este un promontoriu din stânci calcaroase roșcate (în straturi orizonale, mai că arată ca niște cărămizi), un fel de peninusulă/stâncă îngustă, avântându-se vreo doi km în mare, pe o lățime de mai mică de 100 m. Sunt peste 50 de m din partea superioară a stâncii până jos, la luciul apei (nu, nu e plajă; nici baie nu se poate face), marea e incredibil de albastră, nu verde (de la contrast, oare?) și toată zona este monument al naturii.

Cetatea a fost fortificată, o bună parte dintre ziduri sunt restaurate, iar ruinele au panouri explicative. Intrarea a fost liberă, dar muzeul închis, nu conta că era în timpul orelor de program afișate; m-aș fi așteptat să fie și un far în zonă; n-am văzut, dar sunt acolo un radar militar și o stație meteo.

În cetate erau niște miri români, însoțiți de un fotograf și o doamnă mai în vârstă – m-am bucurat că și-au dorit poze acolo. I-am cerut voie tinerei doamne să-i fac o poză, a fost de acord, încântată (bătea un vânt... și ea era în rochie cu dantelă...).

Cum e la Kaliakra? În afara faptului că simți cum calci pe istorie, peisajul e incredibil, senzația de a fi acolo, la capătul pământului, sus, în bătaia vântului, cu marea-n dreapta, marea-n stânga și-o fâșie înaltă de rocă între ele e copleșitoare și parcă ai aripi.